Turism în Cârțișoara
Oaspeților noștri, care vor să “ne calce pragul”, le spunem de pe acum “BINE AȚI VENIT”. Îi invităm să descopere mai întâi satul lui Badea Cârțan, să poposească pe la muzeul care i-a fost dedicat și pe la locurile încărcate de istorie și tradiții din vatra satului (biserici, mănăstiri). Mai apoi, le dorim drumeții plăcute spre împrejurimile pitorești ale satului, sus în munte sau pe plaiurile Țării Făgărașului. De aceea, în această secțiune de site, veți găsi prezentări ale obiectivelor culturale din vatra comunei, cu informații utile, fotografii și filme documentare.
Pentru excursiile în împrejurimi (trasee în Munții Făgăraș, zona Bâlea, Mănăstirea Carța, Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta, Cetatea Făgărașului, Castelul de Lut, trasee de explorare cu bicicleta) veți găsi informații și detalii în secțiunea “Centru de Informare Turistică”.
Pășind în curtea muzeului, vom vedea vechea clădire a conacului ce a aparținut familiei Teleki, cumpărat ulterior de preotul Victor Vulcan. Fiica preotului a donat satului această clădire cu condiția de a se fonda un muzeu care să amintească de obiceiurile și personalitățile locului.
Muzeul sătesc a luat ființă prin strădania dlui Traian Cânduleț, în cadrul primei ediții a Festivalului “Cibinium” din 1968, ajutat de regretatul preot Liviu Scorobeț, de Gheorghe Blendea, fost primar, și de Rodion Neagoe, tehnician veterinar, cu sprijin de la un colectiv de specialiști ai Muzeului Bruckenthal.
Au fost puse în valoare obiecte din zestrea materială și culturală lăsate de înaintași – obiecte din ceramică, pictură pe sticlă, lăzi rudărești de zestre, produse ale fostei manufacturi de sticlă de la Glăjărie etc. Cele mai multe au fost donate de localnici, iar o bună parte au fost achiziționate prin efortul material al lui Traian Cânduleț.
Într-una dintre încăperile muzeului regăsim o valoroasă colecție de icoane pe sticlă ale iconarului local Matei Țimforea. Pictura pe sticlă a cunoscut în acest sat forme expresive de manifestare ale pictorilor țărani ardeleni, transmițând generațiilor un mesaj simbolic iconografic autentic. O altă personalitate a comunei prezentă în câteva fotografii expresive din muzeu este haiducul Andrei Budac.
În curtea muzeului, a fost transferată o gospodărie țărănească, adusă dintr-o altă parte a satului, ce datează de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Casa țărănească are trei încăperi: tinda, casa dinainte și celarul, fiecare încăpere fiind dotată cu mobilierul specific bunei sale funcționări la vremea respectivă.
Șura are patru despărțituri: subșop, unde se află cotețele pentru porci și locul de acces al animalelor la grajd, grajdul – loc de adăpost al animalelor mari pe timp de iarnă (bivoli, cai, vaci). A treia despărțitură este șura, unde se păstrează uneltele mari pentru munca câmpului – carul, plugul, grapa, roțile etc, iar ultima despărțitură se numește felderă – loc pentru adăpostul oilor pe timp de iarnă.
Ambele construcții au acoperișul în patru ape și sunt acoperite cu paie de secară, un acoperământ, care dacă e bine făcut poate dura și 20 de ani.
Prin patrimoniul și mesajul său, muzeul reprezintă un omagiu pentru înaintașii locului, pentru cei care s-au afirmat în lupta de afirmare națională sau au contribuit la dezvoltarea socială de la mijlocul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea.
În ciuda faptului că bunicul său intenționase să-l trimită la școală ca să învețe carte, copilul a refuzat aceasta și astfel, la 23 aprilie 1860, își face ucenicia la stâna baciului Axinte, de la care a primit învățături despre fenomenele naturii. Era fascinat de norii care se deplasau pe cer și admira bolta cerească plină de stele.
Dorința de învățătură l-a încercat la vârsta de 16 ani, cartea fiind “lumina și mân-tuirea sufletului său”. A citit cărți despre rădăcinile poporului român, despre asuprirea neamului nostru de către stăpâni străini și a înțeles importanța unei culturi trainice. Prin carte a înțeles necesitatea emancipării cultural-naționale a românilor de peste granițele politice ale vremii și faptul că, prin cultura și unitate națională, transilvănenii lipsiți de drepturi puteau aspira la o dezvoltare social-economică.
Dintr-un păstor de oi, Badea Cârțan devine păstor de oameni, luminându-i pe ărani, aducând desagi cu cărți din Țara Românească. A străbătut de nenumărate ori potecile peste crestele muntoase numai de ciobani știute, până în România, aducând în desagii săi numeroase cărți scrise în limba română, ascunzându-le de autoritățile maghiare în diverse locuri din munți, de unde le recupera mai târziu și le distribuia pe rând românilor transilvăneni.
Primul depozit de cărți și l-a făcut în casa mătușii Rafila, sora mamei, care își iubea nespus de mult nepotul. Mii de cărți cărate în spate de el au fost descoperite, scoase și arse de către autoritățile austro-ungare, altele confiscate (1904) din casa de la Cârțișoara, care se află și astăzi la Academia Română.
A parcurs drumul din Transilvania spre Italia de trei ori, iar la Roma, localnicii văzându-l într-o dimineață lângă columna lui Traian, au strigat “A coborât un dac de pe columnă!”
A mai făcut nenumărate drumuri în Franța, Barcelona, Ierusalim, ducând o dată cu el faptele de vitejie și iubirea de țară a românilor în războaiele desfășurate până atunci. În călătoriile sale a cunoscut multe personalități ale vremii, oameni de știință, a fost găzduit o săptămână de familia regală, unde îl cunoaște pe tatăl viitorului rege al României Mari, Ferdinand.
Badea Cârțan a fost arestat, bătut, condamnat, de zeci de ori, doar pentru că “eu le-am adus cărți că să aibă cultură (românilor ardeleni). Asta-i crimă? Crimă este fapta jendari-lor care mi-au ars cărțile” declara la unul dintre procesele sale.
Prin căratul cărților dintr-o parte în alta a Carpaților a contribuit la adâncirea conștiinței naționale la românii ardeleni, dând speranțe pentru dezvoltarea culturii neamului său.
A murit la vârsta de 62 de ani, la data de 7 august 1911, la poalele munților Bucegi, cu șapte ani înainte de a vedea visul împlinit și anume Unirea Țărilor Române. A fost înmormântat cu mare cinste la Sinaia de membrii Ligii Culturale.
S-a născut la 20 iulie 1873 în satul Oprea Cârțișoara, fiu al lui Zenovie și Ilisafta. De timpuriu pleca în vechiul Regat al României, trecând granița prin “Vama Cucului”. După ce revine în Ardeal, a făcut armata la Sibiu, dar dezertează și se face haiduc, trecând din nou munții. Acționează în zona Rucăr-Bran și participă la Răscoala din 1907, dar este prins și închis la Câmpulung Muscel, de unde evadează și revine în Ardeal, acționând apoi în Țara Oltului și prin Ardeal. Pe capul lui s-a pus la vremea aceia un premiu de 1.500 de coroane. În 1912 este trădat și împușcat. A intrat în folclorul local “Balada lui Budac”, cu peste 30 de variante în prezent.
A fost ridicată în 1806, sfințită în 1809, și are hramul “Sf. Nicolae”, fiind zidită din cărămidă. Este pictată în frescă, atât în interi-or, cât și în exterior. În interior, este decorată cu picturi murale foarte apreciate de specialiștii iconografi. Pictura a fost finalizată, potrivit pisaniei, la 28 iunie 1809 și îi aparține unuia din membrii familiei de zugravi Grecu, din Săsăuși, identificat prin analogie cu alte monumente.
Biserica are un plan dreptunghiular alungit, asemănător cu cea din Oprea-Cârţişoara, cu absida semicirculară, iar în timp i-a fost adăugat un turn-clopotniță cu două etaje. Despărțirea naosului, destinat bărbaților, de pronaosul dedicat femeilor, este mai clară la această biserică, în general ea fiind mai puțin evidentă. Pictura bisericii a fost realizată de Nicolae Grecu (fiul) și a fost terminată, potrivit pisaniei, în 1824. Pe bolta naosului se poate vedea „Pantocratorul”, realizat, probabil, după un model, având în vedere expresivitatea feței. Pe arcul dintre naos și pronaos sunt redate „Patimi-le Domnului”, personajele scenelor fiind pitorești și dinamice. Pronaosul este decorat cu imagini în care personajele principale sunt femei, iar scenele de la parterul turnului descriu subiecte sociale și moralizatoare ale „Judecății de Apoi”. Lângă intrarea în biserică se află o troiță din piatră, zugrăvită de către meșterul localnic Matei Purcariu „Țimforea”.
La capătul sudic al satului, se bifurcă un drum către est în direcția Arpașul de Jos și Păstrăvăria Albota. Dacă îl urmăm, la mai puțin de un kilometru vom ajunge la Mănăstirea Cârțișoara cu hramul “Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. A fost ctitorită pe acest loc, la marginea zonei împădurite, parcă pentru a fi văzută de oriunde din Țara Făgărașului. Printre coroanele somptuoase ale copacilor, își ridică fruntea turlei albe spre cer, parcă în semn de pace și sărbătoare.
Zidurile sale au fost ridicate peste ale unei biserici mai vechi, care e pomenită de izvoare istorice încă din anii 1400, cu prilejul unei danii făcute de marele domnitor al Țării Românești, Mircea cel Bătrân. Pe lângă faptele sale eroice de arme, domnitorul a luptat și împotriva dorinței papalității de a răspândi credința catolică în cât mai multe ținuturi, inclusiv în cele transilvane populate predominant de români.
Mănăstirea fost distrusă de trupele austriece în 1761. Mai trăiesc și azi bătrâni care își amintesc de poveștile străbunilor, cu trupe imperiale conduse de generalul Bukov, care au incendiat biserica din lemn, cu călugări în ea, în timp ce se striga de afară “să iasă doar cei care se leapădă de ortodoxie”.. dar nimeni nu a ieșit.
Din vechea construcție, potrivit mărturisirilor de la măicuțe, a mai rămas un picior de piatră, care se presupune a fi de la Sfânta Masă. Acest stâlp stă astăzi la baza altarului sfant, în jurul căruia s-a ridicat actuala mănăstire.
Cu binecuvântarea Prea Înaltei Sfinției Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolit al Transilvaniei, și cu efortul unui colectiv de localnici din comuna Cârțișoara, în anul 1991, s-a redat viața Sfintei Mănăstiri. Acum, în interiorul zidurilor bisericii slujesc măicuțe ce transmit un mesaj plin de bunătate, dragoste și credință.
Actuala biserică a fost realizată în plan treflat, respectând liniile unui edificiu în stil ortodox autentic. Cu elemente arhitecturale bizantine și brâncovenești, cu pridvor și fronton trilobat, cu acoperișul boltit, această biserică este într-adevăr una dintre cele mai frumoase clădiri din Țara Făgărașului. Arhitectura și planul iconografic au fost conduse și supravegheate de părintele protosinghel Dimitrie Papacioc (1998).
În mănăstire funcționează un atelier de icoane bizantine pe lemn, executate cu măiestrie și migală, fiecare dintre ele fiind unicat.