Fii ai satului
Badea Cârțan ( Gheorghe Cârțan) a văzut lumina zilei în ianuarie 1849 în comuna Cârțișoara, județul Sibiu. Țăran roman din Țara Fagarasului, a fost un bun autodidact și luptător pentru eliberarea românilor din Transilvania de sub dominația austro-ungară și raspindirea cărților românești în satele transilvane și nu numai. În anul 1877 a donat intreaga sa turmă de 12.000 de oi pentru întreținerea armatei române, luptând că voluntar în Războiul pentru Independența României din 1877-1878. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea Columna lui Traian și a adormit de oboseală pe treptele ei. În presa locală a Romei, ziariștii talieni au publicat pe prima pagină reportajul cu titlul “Un dac a coborât de pe Columna”, în care au consemnat discuțiile purtate cu acest cioban român din Carpați , venit să-și vadă străbunii de pe columnă. La întoarcerea în satul sau, la întrebarea consătenilor cum s-a înțeles cu italienii, Badea Cârțan le-a răspuns: “ E simplu, dragii mei: talienii vorbesc o românească mai stricată”. Badea Cârțan, peregrinul pământului romanesc, eroul unei adevărate odisei europene, călătorind împovărat totdeauna cu desaga de cărți, și sprijinit pe toiagul pribegiei, a umblat fară “ hodină” în căutarea originii daco-romane a poporului nostru. Nicolae Iorga l-a numit “ un fanatic țăran al romantismului national”. Pe piatra de pe mormântul sau din Sinaia scrie: Aici doarme Badea Cârțan visând la întregirea neamului”
Badea Cârțan
1849-1911
Badea Cârțan s-a născut în 1849, în frământatul an al prefacerilor sociale, în casa unor țărani saraci, foști iobagi pe moșia contelui Teleki. Obligat încă de mic să muncească pentru a-și căștiga pâinea, de când se topea o zăpadă și cădea cealaltă, mergea cu animalele la pășune. Când ajungea în pășunea alpina, cu oile, afla de la ciobanii mai în vârstă că, dincolo de crestele munților, se aflau tot romani, frați de-ai noștri, de aceeași limbă și lege. În anul 1867, la vârsta de 18 ani, în tovărășia lui Ion Cotigă, a trecut munții, cu oile, în Tara Românească. Ion Cotigă, fiu de subprefect, absolvent de liceu și a doi ani de universitate , a fost primul dascăl al lui Badea Cârțan. În tovărășia lui Cotigă, timp de 10 ani, a învățat Gheorghe Cârțan să scrie și să citească, a învățat pe de rost istoria imperiului roman și istoria românilor. Dragostea de carte, de istorie, creștea necontenit, împreună cu dragostea de tară, care s-a transformat în fapte de dăruire totala pentru tară și neamul său aflat sub stăpânire străină. În anul 1877 a donat turma sa , de aproape 1200 de oi, armatei române și s-a înrolat ca voluntar în Războiul de Independența al României. A călătorit mult ,pe jos, în tară și în străinătate. A vizitat toate locurile unde domnii Tarii Românești și ai Moldovei au purtat războaie. A fost de trei ori la Roma, pe jos, spre a vedea Columna lui Traian și a căutat marturii despre originea latină a poporului nostru . A fost în Franța, Elveția, Germania, Spania, Belgia, Grecia și la Ierusalim.
Prima călătorie la Roma, care a durat 43 de zile, a făcut-o în ianuarie – februarie 1896. Ajuns în Roma s-a odihnit la Columna lui Traian, unde a presărat un pumn de pământ și de grăunțe, aduse în traista să, din curtea casei parintesti. Dimineața a fost găsit dormind de către un sergent de strada, care a exclamat plin de mirare: „A căzut un dac de pe columna” , întrucât îmbrăcămintea sa era exact ca a dacilor sculptați pe columnă.
A fost găzduit la ambasada României din Roma, iar Duiliu Zamfirescu, ministrul nostru de-atunci, i-a dat un însoțitor cu care a vizitat monumentele istorice mai importante din oraș. A fost prezentat Parlamentului și Senatului italian și a legat o strânsă prietenie cu Primarul Romei.
După cea de-a doua călătorie la Roma, în anul 1897 , a vizitat și Parisul. A fost oaspetele studenților români aflati la studii în Franța , dar și al studenților francezi cărora, printre altele, le-a spus: „Nu știți ce soartă am avut noi, românii. A trebuit să facem singuri față năvălirii popoarelor barbare. La adăpostul nostru , voi ați avut timp de v-ați cultivat și v-ați întărit. A sosit acum timpul să ne dați o mâna de ajutor să ne unim într-o singură țară”.
A treia călătorie a făcut-o la Roma în luna octombrie a anului 1899, cu ocazia Congresului Orientaliștilor, când i-a revenit frumoasa misiune de a purta și depune la Columna lui Traian coroana de lauri oferită în dar de delegația română. Profesorul maghiar Ovary, în conferința prezentată la acel congres, a negat existenta românilor pe aceste locuri, precum și originea latină a poporului nostru. Ca argument , delegația româna a prezentat pe Badea Cârțan în portul său strămoșesc pus alături de dacii reproduși de pe columnă; ciobanul din Carpați era cu adevărat urmaș direct în carne și oase al dacilor de pe columna, ceea ce a reprezentat pentru participanții la Congres un document viu despre originea daco-romana a poporului român și continuitatea lui pe pământul străbun.
Dar, cel mai mare serviciu pe care Badea Cârțan l-a adus neamului său a fost acela că a răspândit în Ardeal cărți scrise în limba româna. Peste munți, cu mari greutăți, pe cărări numai de el știute, a cărat în desagii săi peste 250.000 exemplare, în greutate totala de peste 20 tone.
Aceasta muncă de ridicare culturală a românilor transilvaneni nu era pe placul autorităților maghiare, din care cauza toată viață sa a fost urmărit, arestat, iar cărțile au fost confiscate și distruse. Numai în anul 1905 căpitanul orașului Brașov a dispus confiscarea a 76.621 exemplare de cărți, ziare și reviste, încărcate pe patru care, pe care le-a dus în Brașov și le-a ars la fabrica de cărămidă, iar Badea Cârțan a fost arestat și condamnat la închisoare, ca agitator . Procesul care a avut loc la acea dată a fost redat în paginile revistei Astra , apăruta în Brașov în anul 1983.
Pentru realizarea scopului său, de ridicare culturală a romanilor transilvăneni, Badea Cârțan a depus eforturi supraomenești. În primăvara anului 1911, simtindu-se bolnav și epuizat fizic s-a retras la Poiana Țapului, unde soția prietenului sau , generalul Lahovary, i-a oferit adăpost și îngrijirile necesare . La 7 august 1911 și-a încheiat nobila sa misiune pe acest pământ. Scriitorul Mugur Gheorghe , care i-a privegheat ultimele clipe din viață , i-a spus: „Bade Gheorghe, ești un erou: ai luptat toată viața ca nimeni altul pentru țara și poporul romanesc.
Urmașii nu te vor uita”. Conform dorinței sale, a fost înmormântat în cimitirul din Sinaia , ” în mormânt liber românesc” , iar pe crucea ce-I străjuiește mormântul se află următoarea inscripție: ” Aici doarme Badea Cârțan visând la întregirea neamului sau”. Badea Cârțan a fost un adevărat erou, știut fiind că adevărații eroi merg până la sacrifîciul suprem , pentru atingerea scopului lor nobil, superioare obștii din care fac parte. Și Badea Cârțan așa a făcut . Moș Ion Roata, pentru niște cuvinte înțelepte rostite în divanul Moldovei ,a devenit nemuritor! Cu atât mai mult , Badea Cârțan-care nu a stat în fotoliul parlamentar – a fost devotat trup și suflet închegării unității naționale și ridicării culturale a românilor. Se cuvine, deci, ca istoricii noștri să așeze faptele lui Badea Cârțan în paginile istoriei timpului său ! ,
Matei și fiul său Ioan Purcariu ( zis și al Țâmforii)
1836-1906 (Matei Purcariu)
În comuna Cârțișoara s-au născut , au trăit și au creat opere de o mare valoare artistică , pictorii populari pe sticla Matei și fiul său, Ioan .
Matei Purcariu s-a născut în anul 1836 în comuna Oprea Cârțișoara, ca fiu al unui țăran iobag de pe moșia contelui Teleki. Cei care l-au cunoscut îl descriu ca pe un om mic de statură , bolnăvicios , care avea putină gușă , șchiopata și purta plete lungi, cu cărare pe mijlocul capului. Matei a avut doi copii : Ioan , tot pictor, și Matei, care a emigrat în America, de unde nu s-a mai întors .
Matei și Ioan au fost pictori de icoane pe sticlă, iar în picturile lor se manifesta acel spirit al dorinței de libertate și al împotrivirii fată de asupritori. Surprind elemente semnificative din viata satului, iar lucrările lor au aspectul unor ilustrații din legende biblice, redate cu o extraordinară imaginație. Icoanele au un pronunțat caracter narativ, cu personaje și peisaje din lumea satului, cromatica pastelată în tonuri de roșu, albastru, ocru, galben, verde, negru și auriu, expunând o stare de încântare și acea dragoste de pitoresc specifică pentru cultura populara românească. Matei a pictat până în ajunul morții sale, în 24 ianuarie 1906. Odihna veșnică și-a găsit-o în Cimitirul bisericii din Oprea, cu hramul Sf. Nicolae, dar nu se mai știe locul mormântului.
Dintre miile de piese lucrate în aproape jumătate de veac, cu pasiune, fantezie și multa căldură , o parte se găsesc expuse în Muzeul sătesc “Badea Cârțan”, o alta parte se află în casele oamenilor din Cârțișoara, dar și în unele gospodarii și muzee din satele vecine. O mica parte se afla in colectii particulare din strainatate. Cele mai multe, însă, s-au distrus din neglijentă.
Haiducul Andrei Budac
1873-1912
S-a născut la 20 iulie 1873 , a fost al treilea fecior în familia lui Zenovie și Ilisafta Budac și de la o vârstă frageda conștientizează rănile și păsurile neamului românesc. La vârstă de 18 ani a trecut munții în Țara Românească, prin Vama Cucului și nu peste mult timp s-a auzit că este căpetenia unei cete de haiduci, ce prada și jefuia pe cei bogați . După aproximativ patru ani, revine acasă și este înrolat în armată , la Sibiu, dar dezertează în scurt timp. Nu durează mult și ia calea haiduciei pentru a se dedica luptei împotriva asupririlor străine. Budac era un bărbat masiv, puternic, cu o privire pătrunzătoare și gravă, cu putere de Hercule, ce impunea respect și supunere. Privirea pătrunzătoare și cruntă impuneau tacere și respect celor din preajma lui. Se alătură cetei de haiduci din zona Rucăr-Argeș, condus de Tican. După moartea lu Tican, preia conducerea și împreună cu ceilalți 12 membri ai cetei de haiduci acționează în zona Rucăr-Bran și participa la Răscoală din 1907. După înăbușirea Răscoalei, este închis la Câmpulung Muscel fiind acuzat pentru jafurile comise asupra boierilor și instigare la revoltă. Evadează din închisoare și revine din nou pe meleagurile natale. Timp de 20 de ani a haiducit în fruntea cetelor de voinici, atât în Tara Românească, cât și în Transilvania. Pe capul lui și al celorlalți camarazi, Gheorghe Fulga, Ioan Murarescu și Nicolae Veza, Jandarmeria a pus un premiu de 1500 de coroane. Andrei Budac a fost urmărit de sute de jandarmi prin păduri și sate, dar actul de trădare din seara de 12 ianuarie 1912 îi aduce sfârșitul. Un pluton de jandarmi îl așteaptă la trecerea peste pod și este împuscat. A intrat în folclorul local “ Balada lui Budac”, având peste 30 de variante.
Mircea Florin Șandru
S-a născut la 20 aprilie 1949, în Făgăraș, județul Brașov. Anii copilăriei îi petrece la Cârțișoara, fiind elev al Școlii Generale “ Badea Cârțan” de aici, în perioada 1956-1963. Este absolvent, cu Diploma de Bacalaureat, al Liceului Teoretic “ Ion Codru Drăgușanu” din orașul VICTORIA, JUDEȚUL Brașov, pe care l-a urmat intre anii 1963-1967, precum și al Facultății de Electrotehnica a Universității “Transilvania” din Brașov, unde a studiat intre anii 1967-1972. În perioada 1972-1974, îl găsim student al Facultății de filozofie a Univesitatii București, dar nu finalizează studiile. A urmat cursurile postuniversitare la Facultatea de Ziaristica din București, intre anii 1984-1986. A beneficiat de burse de studiu în Statele Unite ale Americii, prin Fundația “Friendship Ambassadors” , în anul 1974 la Washington, iar în 1977 la New York. A avut stagii de pregătire la Centrul de Resurse și analiza al Camerei Reprezentanților a Congresului SUA, în anul 1996 și, respectiv, la Institutul National de Administrație, INA, din București, în anul 2003. În anii Facultății brașovene a fost fondator și redactor șef al revistei “SIGMA”. A lucrat, în intervalul 1972-1983, ca redactor la revistele “ Viața Studențească” și “ Amfiteatru”. Intre anii 1983 și 1989 a fost publicist comentator și șef de departament la ziarul Scânteia Tineretului , apoi, din 1990, șef de departament, secretar general de redacție și, ulterior, redactor-sef-adjunct la Ziarul “ Tineretul liber”. În anul 1993, s-a transferat, în calitate de consilier parlamentar, la Serviciul pentru presa, relații publice și imagine a Senatului României. În noiembrie 1990 a fondat, împreună cu un grup de scriitori, Editura “ “Tudor Arghezi”. Student fiind, a publicat sporadic versuri în revistele “ Sigma”, “ Viața Studențească” și
“Caiete de literatura” ( acestea din urma editate de Asociația Scriitorilor din Brașov). Debutul considerat semnificativ de de către vitorul poet este găzduit de revista Romania Literara din 1 februarie 1973, la rubrica “ Vă propunem un nou poet” , girată de scriitorul Geo Dumitrescu. În 1974, a participat la concursul de debut al Editurii “Eminescu” și a obținut Premiul 1, pentru volumul de versuri “ Elegie pentru puterea orașului”, apărut în același an. Publica volumele: “ Elegie pentru puterea orașului” ( versuri), 1974, “ Luminile orașului” ( versuri), 1975, “Melancolia”(versuri), Flacăra de magneziu”(versuri), Mașină de scris” ( versuri) , “ Trupuri pe ecranul de radar” ( versuri), “ Viață în infraroșu”( versuri), “ Orașe suprapuse” ( note de călătorie), “ În sala vasta- A nagy teremben” (versuri), traducere în limba maghiara de Cseke Gabor), “Pasi pe acoperișul fierbinte” ( versuri), “Legătură de sânge”( versuri), “Podul Grant” (versuri), “ Colinele Paradisului” ( versuri), “ Rugă pentru cei blânzi” ( versuri), “O fiară desăvârșită” ( versuri), “ Miere neagră” ( versuri), “ Îngerul pe gheața subțire” ( versuri), “ O femeie second-hand” ( versuri), “ Orbul la fereastră” (versuri). Colaborează la o serie de volume alaturi de alți scriitori.
Stoica Nicolae
1923-
S-a născut la data de 25 decembrie 1923 în comuna Oprea Cârțișoara, într-o familie veche de plugari. Școala Primară o face în sat, după care părinții îl înscriu la Liceul “Radu Negru” din Făgăraș.Fiind un elev de excepție, reușește să urmeze cursurile a doua facultăți: urmează Facultatea de Istorie din Cluj și Facultatea de Științe economice din București. În anul 1973 ajunge profesor la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș, unde este numit director. Conduce această unitate școlară de elita până în anul 1982. În timpul mandatului său, liceul a cunoscut o dezvoltare deosebită. Construiește internatul și cantina liceului. A reușit să mărească numărul de clase la Liceul “Radu Negru” prin preluarea lor de la Liceul nr. 2, actualul CN “Doamna Stanca”. Tot atunci, cei mai buni profesori au trecut la “Radu Negru” ,reusindu-se, astfel, obținerea celor mai bune performanțe din Istoria liceului. A publicat lucrarea” Iobăgia în Cârțișoara”, 1980.
Livia Șerban
1943-2009
Livia Șerban 1943-2009 s-a născut la 30 mai 1943 în localitatea Oprea Cârțișoara din Tara Fagarasului, din părinții Petru și Măria, țărani plugari. Ambii părinți proveneau din familii foarte vechi ale satului, Scorobet și Candulet, atestate în Transilvania încă din secolul al XV-lea, dar rădăcinile numelui ”scoro” ne duc cu gândul la străvechiul rege dac Scorilo. Livia Șerban a urmat cursurile Școlii generale nr. 1 din Făgăraș, apoi Liceul “Radu Negru” , promoția 1961. Este absolventă a Facultății de Istorie din cadrul Universității “ IC Parhon” din București, promoția 1967. După absolvirea facultății, devine profesoară la școlile din Ileni și Cârța. 1967-1971, muzeograf la Muzeul Făgăraș, 1971-1975, specialist în cadrul Oficiului pentru Patrimoniul Cultural National București, apoi director al Oficiului pentru Patrimoniul Cultural National , intre 1975-2001. A editat peste 100 de lucrări științifice cu privire la diverse aspecte ale Patrimoniului Cultural National precum: “ Manufacturile pe sticla-Glajariile din Țara Fagarasului la finele secolului XVIII, începutul secolului al XIX-lea, “ Simbolurile ornamentelor din creația textile specifică a Tării Fagarasului”, “Creații ale glajariilor de la Porumbacul de Sus, Cartișoara și Arpașu de Sus; Agricultura Tarii Fagarasului din sec. XVI-XVII”, etc. A organizat în Galeriile Bucurestiului numeroase expoziții cuprinzând valorile culturale naționale existente în colecțiile particulare din București: Nicolae Tonitza, Case țărănești din România, Fals și original în artă. A fost membră în comisia nationala de aprobare a exportului definitv a bunurilor culturale, în Comisia Națională de expertizare a bunurilor culturale aparțînând deținătorilor particulari, în comisia Națională pentru verificarea bunurilor culturale aflate în unitățile specializate și în Comisia Națională pentru autentificarea și evaluarea valorilor culturale oferite spre vânzare. A primit numeroase distincții de la Ministerul Culturii și diplome de excelența din partea unor muzee centrale și județene.
Traian Cânduleț
1926-2007
S-a născut la 26 aprilie 1926 în Streza Cârțișoara, județul Sibiu și este absovent al Școlii generale din Satul natal. Urmând mai apoi o serie de cursuri de specializare în domeniul administrației locale, își desfășoară întreaga activitate publică în cadrul Primăriei comunale pe funcții diverse ca primar, viceprimar, referent administrativ, secretar al Primăriei. Gospodar pe frunte al satului sau și-a iubit locurile natale până la uitarea de sine, construind un exemplu viu pentru tot mai puțini tineri ai satului, de dragoste pentru tot ce provine din natura: geografia, istoria, folclorul, etnografia acestuia. O viață întreagă a colecționat tot ceea ce povestește despre originea și istoria Cartisoarei. Dragostea pentru satul în care a văzut pentru prima oara lumina zilei și a transmis-o și familiei sale, soția sa ,Silvia, fiind un valoros creator de artă în domeniul vestimentației populare, nepoata, fiica fiicei Olimpia , trăitoare în Franța își susține teza de doctorat la Paris în Etnografia Transilvaniei, Gheorghe fiu, profesor și elev la liceele din Orașul Victoria, iubitor de folclor, activ animator al unor echipe de dansuri populare studențești și liceale, iar fiica Valeria, creator de moda la una dintre cele mai mari fabrici de stofe fine de lană din tară. Prin lucrarea de fată Traian Candulet reușește încununarea unui vis:acela de a aduna într-o lucrare unica, o particica din bogatul material bibliografic colecționat cu pasiune și cu răbdare demne de invidiat, vreme de o viață. ( Prof. univ. dr. ing. Daniel Chinciu)
Ilie Costache
Ilie Costache, născut la 12 februarie 1932 în județul Dâmbovița, după desăvârșirea studiilor find repartizat într-un oraș din Ardeal, își constituie familia, casatorindu-se cu fiica preotului din Oprea Cârțișoara, având astfel prilejul să cunoască oamenii locului, modul de a fi al acestora, tradițiile și obiceiurile lor, ceea ce îi face să se lege indisolubil de sat și de tot ce reprezintă Cârțișoara . Intrucat la vremea activității sale publice a mai comis unele încercări editoriale, mai ales in domeniul specialității pe care a profesat-o, pe de alta parte, provenind prin origine tot din mediul rural, calitate de care se simte foarte mandru, a îndrăgit vârtos si pentru totdeauna tot ceea ce l-a inaltat pe țăran, anume forta creatoare a acestuia în cele mai varii domenii, setea de viață in mijlocul naturii care l-a creat, cântecul si jocul popular, dar, mai ales, fascinanta istorie a acestui popor de țărani demni, harnici, temerari, dotați cu cultul muncii, a cinstei, al inaintasilor, și al dragostei creștine pentru tot ceea ce-l înconjoară. Până la pensonare a ocupat in domeniul său de activitate, respectiv în industrie, locuri de munca de răspundere, fiind pe rând designer ( creator de modă), sef de secție, director de fabrici de primă mărime din profilul specialitatii sale. Prin lucrarea Cartisoara, Satul și Cârțișoara, Oamenii și- a mai expus odată crezul sau în perenitatea neîndoielnică a neamului nostru românesc , reprezentat aici de vajnicii oameni ai Carțișoarei. ( Prof. univ. dr. Miron Oprea)